Caută

Reprezentativ


Întinde mâna …stângă sau mâna dreaptă( doar tu şi părintele tău cu care ai ieşit deseori în lume puteți şti ) şi priveşte în jos. Este cu tine copilul care ai fost?

Dacă nu îl zăreşti, nu este nicio problemă, trebuie doar să-l strigi de câteva ori şi va veni. OOO!!! Bineînţeles, călare pe calul lui de speranţe, de vise,  de înfiorător de mari aşteptări şi grozav de plin de convingerea că acum, acum le va împlini pe toate.

Buun! Zâmbeşti? Deja este bine. Mai bine, vreau să zic( aşa, ca să mă crezi şi să fie bine de-adevăratălea…un pic mai târziu).

Aşază-te acum de vorbă cu el pe o bancă a timpului care te așteaptă. O să se bucure mult să te asculte povestind. Orice ai spune va fi fericit să fie lângă tine: mândru, preocupat, îngrijorat, hotărât, curajos. O să plângă  cu tine, o să râdă cu tine.

Ceea ce va fi o binecuvântare pentru tine în toate clipele în care vei reveni pe banca timpului, este că el va fi acolo, gata să-ţi spună: Astăzi cum ne jucăm?

Tu îi vei spune problemele tale, iar el va începe jocul pentru amândoi: Astăzi ne jucăm de-a…Tu erai…iar eu eram…

Şi până la sfârşitul zilei veţi rezolva tot ce scrie în agenda personală…sărind într-un picior peste şotronul marilor îndoieli inventate de cei care încă nu ţin de mâna stângă …sau de mâna dreaptă copilul care au fost..

Timpul păcălelilor#dar nu înțeleg de ce?


Păcăleala este o imagine care ți s-a prins așa de bine de suflet, încât ți se pare că există și când nu este.

Uneori în întâmplarea păcălelii ești singur. Cum se întâmplă la 1 Aprilie: preferi să crezi că ar trebui să fie vară, ignori primăvara și te superi dacă descoperi în aer și altfel de petale albe, în afară de cele ale florilor.

Alteori, în întâmplarea păcălelii ești într-un grup. Celălalt sau ceilalți încearcă să descopere ce îți place ca să poată crea iluzia în care vrei să trăiești. Și în acest caz, te superi când descoperi că lumea nu este o proiecție exclusivă a plăcerilor tale, ci o combinație de proiecții ale plăcerilor individuale.

În povestea din primul caz este un dar al naturii.

Î povestea din alt doilea caz este un dar al oamenilor.

În general, păcăleala începe cu un dar.

Din punct de vedere morfologic, ”dar” poate fi substantiv sau conjuncție. Când este substantiv, seamănă cu cadourile de la cei din familie.

Când este conjuncție, seamănă cu cadourile de la străini:

” Mi-a făcut un cadou, dar nu înțeleg de ce!

Dar…

Sursa imaginii: presenthttp://www.bbc.co.uk

 

Cei doi poli ai vieții: iubirea și frica#frica și iubirea


În ultimele săptămâni am fost obligată să accept o realitate pe care mult timp am privit-o din exterior, fără să o pot înțelege: copii înspăimântați de frica din ochii părinților.

Experiența personală și toate teoriile pe care le știam afirmau că părinții, în orice context de viață, își privesc copiii cu nesfârșită iubire. Chiar în clipele în care sunt fooooarte supărați, licărul iubirii strălucește în ochii lor și copiii îl văd acolo, îl simt.

Metafora care mă ajută să simplific tot ce îmi trece prin minte și suflet este următoarea: dacă așezăm în punctele cardinale sentimentele, punem iubirea la Nord, frica la Sud, la E supărarea și la V speranța, și ne imaginăm schimbarea emoțiilor în funcție de faptele copilului și așteptările părinților.

Orice s-ar fi întâmplat, direcția rămânea iubirea.

Apariția Coronavirusului pe Terra, pare a fi avut puterea de a schimba polii sentimentelor. Indiferent de ce fac sau spun copiii, părinții îi privesc cu frică.

Când am înțeles cauza tristeții din privirile lor, m-a înfuriat teribil.

I-am privit pe părinții lor în ochi, decisă să le spun ce am înțeles. Contactul vizual m-a informat clar: frica este polul lor de relație cu oamenii. Cu toți oamenii, chiar și cu proprii copii. Ochii lor spuneau: refuz comunicarea. Orice fel de comunicare. Ești o posibilă sursă de virusuri.

Am simțit gheața fricii răcind aerul din jurul meu. Prinsă între privirile copiilor care cereau ajutor și privirile părinților care mă alungau, am înțeles că sunt în șah mat.

Copiii îi cred pe părinții lor. Dacă părinții lor au încredere în viață, copiii sunt fericiți, oricât de mari ar fi balaurii care apar pe lângă ei.

Neputința m-a înghețat. Furia a topit gheața.

Furia a decis acțiune. Am simțit în mine vârtejul amețitor creat de secunda în care s-au schimbat polii sentimentelor. De la iubire, la frică și înapoi.

De câteva săptămâni trăiesc în acest fel. Îngheț de fiecare dată când descopăr un om(actual sau fost copil) care a rămas blocat cu N-ul înspre frică și mă dezgheț lăsând furia să readucă iubirea la locul ei.

Doar după acest moment pot acționa, deși instinctul de conservare îmi spune să nu relaționez cu oameni care nu mă mai pot privi prin fereastra iubirii, deși văd că sunt unul dintre semenii lor.

Furia este un sentiment considerat negativ, deoarece este interpretat dinspre exterior înspre interior. Furia este asociată cu agresivitatea. Pentru a fi exprimată este nevoie de un dușman, de o țintă clară, sigură, perceptibilă.

M-am întrebat cum declanșează sistemul meu furia, în absența țintei, căci, evident, nefiind medic sau virusolog nu pot visa să înving coronovarisul.

Mi-am dat seama că este un vechi obicei al minții mele, de a nu accepta realitatea ca realitate, fără a o iscodi.

Apelez din nou la o metaforă pentru a explica ce simt și ce gândesc.

Să ne imaginăm că suntem vânători și că suntem în pădure. Avem cu noi tot ce trebuie pentru a ne asigura viața și vânatul. Fiecare pas este însoțit de încercarea de a discerne direcția în care se află vânatul și de grija de a nu fi descoperiți de un posibil animal de pradă care are aceeași țintă ca noi.

Aceasta este, de fapt, starea noastră naturală, ca ființe vii printre alte ființe vii. De ce nu o mai manifestăm? Pentru că trăim doar printre semeni, într-o lume civilizată.

Nici eu nu am trăit niciodată în pădure. Am trăit, însă, de când am învățat să citesc în jungla cuvintelor. M-a atras mai mult decât realitatea orașului, nebunia lumilor din cărți. Și m-am obișnuit să mă întreb mereu: ce citesc acum este adevărat, este posibil, ficțiune sau este fantastic?

Închiși în case, acum trăim toți în jungla cuvintelor.

Activați, vă rog, instinctul natural al vânătorului din voi.

Întrebați-vă mereu cât este adevăr și cât este posibilitate, ficțiune/imaginație sau chiar fantastic în fiecare mesaj pe care îl receptați.

Nu uitați că metaforele apar spontan în mintea oamenilor pentru a-i ajuta să-și explice sentimentele sau gândurile.

Încheiați fiecare lectură cu o întrebare: ”Oare este adevărat?” și veți primi spontan din partea rațiunii exact măsura adevărului de care aveți nevoie pentru a menține sau a reveni la ordinea naturală a polilor sentimentelor.

La N: IUBIREA!N-iubirea

Afișează programul zilei la loc vizibil. Punct


Ne place sau nu ne place, suntem o specie teribil de ușor de impresionat.

Zilele trecute am văzut o scenă cu niște căprioare care beau apă dintr-un râu plin de crocodili. Știau că sunt în mare pericol, dar aveau nevoie să bea apă ȘI BEAU APĂ ÎN STARE DE MAXIMĂ VIGILENȚĂ.

Mi-am dorit să devină virale imaginile acelea și toți oamenii de pe planetă să ia o doză de realism din comportamentul lor.

Nu este vorba despre curaj, eroism, sacrificiu sau alte substantive scrise cu majusculă pentru a exacerba nevoia de supraviețuire a unei specii. Este vorba despre realism. Atât. Despre ieșirea din metaforă pe ușa pe care noi, oamenii, am intrat: nevoia de a memora prin impresionare o idee care ne leagă de viață.

Care ne leagă de viață, nu care ne dezleagă de viață.

Ceea ce ne leagă pe noi, oamenii care trăiesc în zodia coronavirusului, de viață este programul.

Nu ne este rău acasă pentru că este patul prea mic, scaunele sunt prea tari, televizorul sau calculatorul cu prea puține oferte, frigiderul gol, camerele frigurase sau baia fără apă caldă.

Ne este rău acasă pentru că am ieșit din rutina cotidiană și nu ne face nimeni o nouă rutină.

Rutină cu sensul de program, adică locul în care trebuie să ne aflăm la ora x legat de locul unde trebuie să ne aflăm la ora y și așa mai departe.

În absența unui program, lenevim, ne plictisim, dormim și când ni se face foame sau sete ne vin idei trăsnite despre plimbări, magazine, prieteni, ieșiri, colegi, serviciu etc.

Sănătatea începe și se termină cu un stil de viață specific naturii fiecărei specii.

Stilul nostru de viață implică programarea timpului în funcție de niște repere spațiale legate de nevoile noastre general-uman și super-individuale.

Nu are nicio importanță cât de mic sau de mare este spațiul în care locuim.

Poate fi împărțit sigur în atâtea locuri de cât are nevoie fiecare dintre noi ca să-și facă un program clar pe care să-l așeze la loc vizibil până când devine rutină.

Cea mai bună metodă de creare a unui program personalizat pe care am descoperit-o este următoarea:

  1. Scrie pe o foaie tot ce ai visat vreodată să faci în zilele în care nu voiai să te scoată nimeni din casă.
  2. Împarte orele în care ești treaz la numărul activităților.
  3. Verifică dacă ai pus în program rutina( mâncat, spălat, îmbrăcat, făcut patul, spălat vasele, aerisit spațiul de locuit, dus gunoiul, luat corespondența din cutia poștală, plata facturilor, ședințele de organizare a bugetului personal, revizuirea garderobei, reparații curente prin casă, redecorarea spațiilor personale etc)
  4.  Stabilește ordinea activităților
  5. Scrie programul frumos, colorat, personalizat și afișează-l la loc vizibil!

 

 

 

 

Câinele meu nu înțelege


Câinele meu nu înțelege ideea de izolare. El nu stă cuminte ca pisica mea și nu poate fi păcălit cu imagini de pe tabletă sau ecran. Lui nu-i pot construi acvariu ca peștelui și nici colivie ca păsărilor.

Mârâie și îmi aduce lesa. Mă uit în ochii lui și înțeleg că mă confundă cu propria libertate.

Tristețea din ochii lui anunță boala.

Ieșirea la plimbare ar putea fi boala mea sau boala unei semen.

Stau în balanța lui ESTE și AR PUTEA FI.

Aleg ESTE.

Câinele meu îmi asigură SPAȚIUL PERSONAL. Nu se apropie nimeni de un om care-și plimbă câinele atât de mult încât să riște o contaminare cu viruși.

A! De ce cer atât de insistent câinii plimbare?

Deoarece mintea lor nu poate fi provocată din interior ca mintea ta și nu sunt dominant vizuali ca pisica ta.

Au nevoie de excitațiile mediului extern ca să-și mențină starea de echilibru. lucky

 

 

Suntem pregătiți pentru școli on-line?


Ministrul educației ne-a dat în sfârșit vestea pe care copiii o așteaptă de vreo zece ani: NU ESTE O PROBLEMĂ ÎNCHIDEREA ȘCOLILOR, DEOARECE EXISTĂ POSIBILITATEA ȘCOLILOR ON-LINE.

Noi, profesorii din Centrul ”Quaere”, ne bucurăm pentru copii și, de ce să nu fim onești, și pentru noi, deoarece sunt mai bine de zece ani de când susținem nevoia de a complini cursurile față-în-față cu cele on-line.

Nu putem însă să nu fim onești până la capăt și să nu ne punem întrebarea fundamentală pentru ideea de școală: suntem pregătiți, noi, românii, pentru EDUCAȚIE ON-LINE?

Să începem cu profesorii:

Câți dintre profesori au competențe de comunicare on-line și de producere de materiale și mijloace didactice on-line? Când și cine s-a ocupat de formarea lor?

A creat cineva pentru sistemul educațional un model de comunicare on-line ce poate imita ora cu 20 sau 30 de elevi și un profesor în stare de interactivitate pe durata unei ore de muncă, plătite de stat sau de privat, profesorului per  elev?

 

A creat cineva un sistem de experți în monitorizarea copiilor  în timp ce participă la cursuri on-line, singuri la domiciliu, sau o lege în acest sens?

Există țări care au legiferat obligativitatea pentru părinți sau tutori de a monitoriza relația copiilor cu internetul, până la 16 ani. În țările acestea s-a pregătit terenul pentru o posibilă școală on-line, în cazul în care copiii ies de sub supravegherea școlii cât timp părinții sunt la serviciu sau ocupați cu procurarea celor necesare continuării vieții fizice( ne referim la hrană și locuință, în primul rând).

Noi practicăm școala on-line ca suport pentru întâlnirile față-în-față cu grupe foarte mici de cursanți. Copiii au nevoie de monitorizare reală a progresului și de interacțiune continuă. Doar adulții pot prelua informația fără monitorizare, însă, nici în acest caz, nu pot fi create situații de învățare în absența interacțiunii, dacă nu există o motivație foarte puternică pentru studiu. Acest din urmă fapt( motivația puternică pentru studiu) este considerat de experții în educație, o situație de excepție.

Să continuăm cu elevii:

Câți dintre elevi dețin mijloace și competențe de relație cu instrumentele și materialele didactice on-line?

Câți dintre părinți au posibilitatea de a-și monitoriza copiii sau de a angaja persoane experte în monitorizarea copiilor în timp ce urmează cursuri on-line?

Școala on-line nu înseamnă jocuri pe calculator, muzică pe youtube, search pe google și selfie pe facebook sau pe Insta, ceea ce copiii au învățat să facă urmărindu-și prietenii, frații sau părinții.

Interacțiunea în mediul on-line, cu scopul comunicării pe teme educaționale, presupune absolvirea unor cursuri care se finalizează în România cu examenul de competențe digitale configurat pentru examenul de bacalaureat. Nu există astfel de examene, în prezent, la niciun alt nivel. Și, mai mult decât atât, în prezent, la școală, copiii sunt obligați să utilizeze caiete, manuale, culegeri și instrumente de scris. Nu utilizează în mod curent tehnologia. Dimpotrivă!!! Sunt obligați să nu dețină în timpul orei astfel de instrumente.

Statul român vrea ca elevii să urmeze în privat aceste cursuri? Să procure pe banii părinților instrumentele și materialele necesare?

În măsura în care  nu toți copiii dețin instrumentele și competențele, mai respectă statul român constituția care promite tuturor copiilor acestei țări  învățământ obligatoriu și gratuit de 10 ani?

Cursanții noștri învață competențe digitale, lucrând zi de zi, deoarece noi am ales stilul  educațional de comunicare atât față-în-față cât și on-line  .

Să ne gândim acum și la părinți:

La toți părinții: la cei din mediul rural și la cei din mediul urban. La cei care lucrează la domiciliu și la cei care lucrează la mici sau mari distanțe de casă. La cei care au un copil și la cei care au 2,3,4,5,… copii. La cei care trăiesc din șomaj, momentan, la cei cu venituri mici, medii, mari sau foarte mari. La cei care nu au absolvit nicio clasă, la cei cu câteva clase, la cei cu liceu, cu licență, cu master, cu doctorat sau cu studii post-doctorale. La cei care sunt alături de copii sau la cei care și-au încredințat copiii unor tutori ( în general, bunici) și au plecat la muncă în străinătate.

Sunt pregătiți toți acești părinți să-și ajute copiii să suplinească prezența fizică a învățătorilor, profesorilor, diriginților, antrenorilor lor?

Sunt pregătiți toți acești părinți să relaționeze cu temele on-line ale copiilor?

Sunt pregătiți toți acești părinți ”să-și ducă de mână copii” la școlile on-line?

Noi negociem cu fiecare părinte condițiile de derulare a programului, astfel încât să ne asigurăm că fiecare copil atinge standardul solicitat. 

În tot ceea ce facem, ne ajută experiența acumulată în peste treizeci de ani de servicii educaționale în sistemul de stat și mai bine de zece ani în sistemul privat.

În loc de concluzie, repetăm întrebarea:

Suntem noi, românii( patroni de sisteme educaționale de stat sau private, profesori și părinți), pregătiți pentru a le oferi copiilor în mod real educație DOAR prin școlile on-line?

Foto: pixabay.com

catalog-scolar-online-407748

 

 

 

 

 

 

Levitah#3


Levitah se ridică și întinse mâna spre clanța ușii. Strania întrebare privind planurile în care-și depăna percepțiile, vibra cu prea multă putere pentru ca gestul ei să se rotunjească înainte de a decide planul pe care urma să-l accepte ca fiind realitate. Provocată de posibilitatea de a experimenta existența într-un spațiu imaginar ca proiecție a realității interioare, a zâmbit aprobator ideii și a deschis ușa.

Bineînțeles că așteptarea pe care o configurase în planul anterior, nu s-a proiectat. Nu numai că nu exista nimeni în spatele zgomotului care-i crease percepția ciocănitului, dar dispăruse și convingerea că ar trebui să aștepte ceva. Rămăsese doar ideea de deschidere. Un val abia perceptibil a schimbat atât de natural și de viu întregul mediu, încât Levitah, doar respirând, s-a integrat în noua realitate. Prima respirație i-a dat un sens de relație cu mediul, iar a doua o sarcină de culoare.

Se privea acum într-o undă argintie care se încălzea înspre auriu și se răcea înspre diamantiu proiectând asupra ei lumini care-i dădeau infinite forme ca posibilități de expresie. Se îndrăgostea uluitor de repede de tot ce vedea și se bucura deopotrivă de apariția și de dispariția imaginilor. Lăsă jocul să-i coloreze în mii de nuanțe aspirațiile , în timp ce amâna momentul deciziei, curioasă din nou la gândul unei reacții prin care să i se limiteze libertatea.

În planul în care intrase nu se întâmpla ideea de limită. Nimic nu se repeta, nimic nu impunea, nimic nu tergiversa. Totul provoca, incita, alina, chema, unduia în ritmul respirației conduse de culori. Decizia oprea realitatea pe o culoare ton care transfigura expresia aleasă de Levitah printr-o respirație.

Alese de câteva ori, păstrând încă impresia consecinței. Fiecare alegere era o experiență care ștergea câteva nuanțe din această veche convingere. Înțelegând și acceptând noile coordonate, Levitah se hotărî să păstreze un timp oarecare, mai lung decât o singură respirație, expresia unui ton. Presimțea că va intra într-o poveste, dar nu era sigură că planul pe care îl alesese permitea ideea de ciclu. Și într-un caz și în celălalt, provocarea era la fel de puternică.

Inspiră conștient, prelung, adânc. Expirația îi concretiză imaginea. Se privi încântată în unda argintie cu vibrații aurii și diamantine. Întoarse privirea în jur căutând o confirmare a propriei senzații. În jurul ei, alegerea crease un univers. Știa că nu a ieșit din SaHa, că este într-o creație SaHa, însă una care schimba cursul obișnuit. SaHa nu mai curgea prin ea, prin atingerile privirii ei, SaHa se fluidiza doar în interiorul obiectelor, plantelor, ființelor care o populau acum într-un univers de rezonanță Levitah.

Formele deveniseră pulsații ale respirațiilor pe care imaginea aleasă le concretiza.

Își ridică unduitor mâna și pe braț i se modulă evantaiul larg al mânecii unei rochii vaporoase. Așeză cu fermitate piciorul pe pardoseala care deveni un granit pocnitor. Încercă o piruetă rapidă și în jurul ei se ridică o sală de bal. Înțelese că mediul devenise acum o sferă de rezonanță a oricărei intenții și că povestea nu se va scrie de la sine.

SaHa îi cedase tot. Devenise imagiație. Dacă era doar imaginația ei sau imaginație pură, Levitah avea să afle doar la întâlnirea primei conștiinței care va alege să se comunice.

Și nu se grăbea…

levitah 4 (2)

 

Levitah#2


Levitah venise în universul SaHa doar de câteva mii de ani. Înainte să decidă să rămână între limitele acestei definiții stelare, preferase să călătorească fără să știe numele organizării sferelor luminoase care-i provocau imaginația prin colorit, formă și mișcare.

Nu avea amintirea propriei vieți ca aparținând unor locuri,  unor mișcări sau culori. Fiind mereu între două puncte, în mișcare, nu reținea formele sistemice, deoarece, așa cum am mai spus, nedorindu-și să afle numele locurilor, nu privea nicodată hărțile timpurilor.

Universul SaHa era prima ei casă cu nume și timp. De câte ori se întreba ”Încotro?” avea ciudată idee de a ști dacă a stat destul aici și, neavând niciun reper comparativ, prefera să creadă că SaHa este încă de explorat. Este drept că o ispitea mereu  cu ceea ce , de fapt, o cucerise în sensul intrării într-un șir.

SaHa curgea, nu era.

Oriunde te-ai fi aflat în SaHa se crea un drum în secunda în care atingeai cu privirea un punct. Nu aveai cum să știi dacă ai mai fost sau nu pe drumul acela, deoarece se colora și se mișca în funcție de starea celui care îl privea. Alegând să mergi în direcția pe care o genera atingerea unui punct, ieșeai din ritmul pasului tău și intrai în ritmul stării tale ca și cum ar fi fost ritmul drumului.

Levitah nu putea să nu fie fascinată de această realitate, căci niciunul dintre universurile prin care își plimbase trupul nu știa să se îmbrace atât de repede și fără cusur cu ea.

Fascinația nu provenea, bineînțeles, din ceea ce explică naratorul, căci Levitah nu absolvise vreodată vreuna dintre școlile în care se învață despre cum se întâmplă realitatea înainte să se întâmple.

Ea absolvise doar școli în care se învăța cum să se integreze în realitățile care-i ies în cale. Trebuia mereu să apeleze la cursuri când intra într-un univers nou și îi plăcea starea de discipol, deoarece, pentru un timp, devenea atemporală.

Mentorii ei o redimensionau temporal până într-un punct despre care auzise că s-ar fi numit într-un cryptolimbaj, punctul zero și o ajutau să crească până într-un punct despre care știa că era punctul lor terminus ( nici terminus nu înțelegea, deoarece în sistemul ei, influxurile energetice ale mesajelor se traduceau doar circumstanțial). În percepția ei, terminus era ca momentul acela când un balon are suficient de mult gaz încât să nu stea lipit de o suprafață. Pentru că mentorii ei făceau transferul necesar integrării în noul univers, ea pur și simplu începea explorarea.

Așa intrase și în SaHa. Școala nu fusese o noutate. Modul de a trăi în SaHa, da.

În după-amiaza acestei zile cocheta cu o nouă stare. Ținea ochii închiși și încerca să-și imagineze încotro ar putea călători pentru exact timpul în care i se pregăteau hainele pentru seara următoare când era obligată să intre în ritmul unor convivi pe care îi cunoscuse de curând.

Era …speriată și îngrijorată, descoperind că, în imaginație, nu putea declanșa realitatea călătoriilor în Saha. Imaginația fixa culorile ca și cum ar fi fost niște puncte și construia drumurile ca și cum ar fi fost niște linii. Oricât de mult se concentra…nu reușea să intre în SaHa în imaginația ei, așa cum era obișnuită.

Se simțea ca și cum libertatea ei în acest univers ar fi fost condiționată de a fi în SaHa și această impresie o obliga să se întrebe dacă se mai poate sau nu defini ca fiind liberă să exploreze.

Dacă deschidea ochii, SaHa devenea o nouă realitate. Mereu nouă. Dacă închidea ochii, imaginația nu proiecta altceva decât o SaHa și veche și moartă, cu puncte și linii ca toate celelalte universuri în care trăise.

  •  Întâmplându-se ceea ce percep că se întâmplă, este ca și cum imaginația mea ar fi SaHa și SaHa ar fi… imaginația mea. Atunci, unde sunt, de fapt?, se întrebă tulburată Levitah, în timp ce voia să nu audă ciocănitul ușor al celor care-i aduceau hainele pentru probă.Levitah 3 (4)

 

 

 

Levitah#1


Respira.

Știa că aude aerul strecurându-se printre forme și simțea intensitatea luminii, colorându-i înspre portocaliu pupilele închise, era conștientă de toți porii prin care corpul ei testa confortul mediului, însă firul gândului  urma consecvent ritmul aerului cu care își hrănea și își curăța ființa.

Putea să dea aerului inspirat și expirat miros, gust, temperatură, formă, sunet și culoare prin voința ei asumată.

Acum privea o pisică albă ce o urmărea cu ochii larg deschiși. Știa pisica asta. Nu era o imagine oarbă. Dacă ar fi deschis amintirile din cutia din spatele pisicii ar fi descoperit niște ani în care lăsase să fie purtată în viață de sufletul altei femei. Și în cutia din cauza acestei întâmplări era un alt suflet care le târâse pe amândouă în aceeași capcană în care trăise și aceasta ani la rând frica de a nu repeta povestea nefericită a altei femei.

Ritmul accelerat al respirației a transformat totul într-un ghem pe care l-a dat pisicii. Cu gheara pe ghem, pisica s-a volatilizat.

Din exterior, urechea a prins firul melodiei de la radioul din bucătărie. Respirația s-a modulat pe ritmurile vesele și aerul a căpătat brusc vibrații de dans aiurindu-se în imagini din tunelul lung al tuturor dansurilor pe care le dansase . Începând cu primul pe care îl rememora de fiecare dată când tema era dansul și priceperea ei la dans.

Picioarele ușor încordate de tensiunea imaginilor, au activat harta zilei în care rămăseseră destul de multe puncte ce pulsau roșu. Un violet amenințător îi opri respirația o miime de secundă și vocea cu care își reproșa, de obicei, pauzele, îi ridică tensiunea până în punctul în care aproape i se înroșiră obrajii de rușine. Arcul reflexelor condiționate în copilărie o ridică pe jumătate din pat. Zâmbind, deschise ochii. Privi în jur nemișcatul lucrurilor și se reîntinse în poziția inițială, preluând din nou controlul asupra respirației.

Levitah încerca astfel, de ceva timp, să preia controlul asupra propriului corp. În după-amiaza acelei zile, pe care neînsemnând-o nimeni în nicio istorie, nu o putem fixa în timp, androgina învăța să configureze mental pauza.

Conștientizase la un moment dat că în dimensiunea fizică a existenței ei fusese programată să-și miște corpul astfel încât să se simtă vinovată dacă ia pauză fără să i se permită. Percepuse mereu o disonanță de relație cu ceilalți oameni sau androgini, dar nu știa să o traducă altfel decât în comentarii prelungite ale unor stări, în conversații pe alte dimensiuni ale conștientului. Se izbise de propriile limite într-o zi în care, neputând comenta acțiunile comandate de dublul ei existențial, auzise un narator cu mască lirică interpretând o secvență melodică pe o dimensiune care anunța ieșirea din corpul fizic.

De a doua zi, acest narator ciudat pentru conversațiile ei interioare, preluase încet-încet controlul și o ghida spre înțelegerea punctelor prin care putea ieși din țesătura sofisticată a programelor care-i condiționau viața printre androgini și oameni.

Deși la început s-a speriat de identitatea acestei voci căreia nu-i putea numi identitatea în relație cu eurile ei certificate, conștientizând că este un ghid extrem de ocrotitor pe dimensiunea nevoilor ei existențiale,  a acceptat-o și a integrat-o în lumea eurilor ei.

I-a plăcut chiar să-l nenumească. Aerul misterios al intrărilor lui ( dacă se gândea că este un narator cu mască lirică)/ei( dacă se gândea că este o voce) îi provoca mereu un dezechilibru de relație cu ea însăși atât de intens încât o miime de secundă sau chiar două, respira în hăul dintre lumi. Se obișnuise în timp cu acest intro tenebros, știa că respirând și traducând metaforele încâlcite, reprinde ușor, de undeva, din aer, un cuvânt sau o propoziție cu care se reașează pe vreuna dintre coordonatele lumilor de care era conștientă.

El sau ea ( de ce nu are și limba română un it pentru lucruri sau noțiuni fără gen?) o ajutase să descopere tot ce avea nevoie să continue să respire într-o lume cu ritmuri ce nu se potriveau celor din programele ei bază. Îi șoptea mereu ce să aleagă, încotro să meargă, unde să se oprească, obligând-o să vadă ce privea, să asculte ce auzea, în momente pe care el/ea le decidea.

Foarte greu înțelesese ideea aceasta cu pauza. Nici în prezentul scenei din primul paragraf al textului, după cum ți-ai dat și tu seama, nu reușea să inhibe arcul reflex ce o arunca din pat, de pe scaun sau din orice alt punct de relație cu propria voință. Reușea însă să fie conștientă de stările premergătoare arcului și să controleze revenirea la starea pe care o alegea.

De când știa că atât androginii cât și oamenii primesc programe de condiționare a existenței lor pe dimensiune fizică în primii 12 ani pe Terra, Levitah considera realitatea din mediul ei de viață o plasmă programabilă prin voință conștientă și număra zilnic doar momentele în care reușea să imprime o astfel de stare.

Astăzi era o zi bogată. Și era încă în derulare.1

Neutronii


Imaginează-ți un cordon ( ultimul cu care ți-ai asigurat intimitatea relației cu propriul corp, de exemplu). Leagă-l de două chestii de care poate fi legat astfel încât să-i descoperi tensiunea maximă. Prinde-l apoi cu mâna din orice punct al întinderii lui și încearcă să-i descoperi sensul. Vei privi, fără nicio cauză în sine, spre cele două capete, încercând să decizi care direcție ar putea fi cea adevărată, corectă, normală, benefică, reală, morală, crescătoare, urcătoare, pozitivă, ascendentă, merituoasă, lăudabilă…

S-ar putea, în cele din urmă, să găsești niște argumente solide și să…te îndepărtezi de punctul în care te afli având convingerea că AI LUAT DECIZIA POTRIVITĂ.

Acum, te rog să desfaci cordonul și să-i admiri culoarea, textura, forma, grosimea, lungimea, orice are el mai de preț în ochii tăi. Să-l atingi cu delicatețe, să-i observi flexibilitatea și să-ți imaginezi în ce l-ai putea transforma pentru a-i spori mesajul înspre orice complinire emoțională ți-ai dori.

Ai putea să-l transformi în orice se împletește, se croiește, se taie, se modelează, se adaugă, se franjurează, se coase… Cu cât mai liber vei fi în crearea unei posibile relații între cordon și un instrument, sau între cordon și alte obiecte sau ființe, cu atât mai multe posibilități de mișcare vei găsi. Și toate aceste posibilități îi vor spori valoarea și te vor elibera de FRICA DECIZIEI GREȘITE, oferindu-ți, în schimb, frenezia bucuriei de a avea șansa creării și recreării unor realități care par a se naște una din cealaltă ca și cum ai fi atins din întâmplare punctul invizibil al genezei și l-ai fi topografiat, din curiozitate.

Dacă ai prins firul și te simți acum atras magic spre repetarea jocului, ești în punctul cel mai avantajos și cel mai periculos al devenirii tale.

Acum este cazul să investești în neutroni. Să investești toată atenția pe care o mai poți culege de pe ici, de pe colo, în timp ce fiecare celulă îți gâdilă cu un stimul gândul cu care te poți întoarce la jocul tău cel nou.

Neutronii sunt niște chestii invizibile, ca tot ce se întâmplă la nivel celular, pe care le poți activa doar în momente extreme. De exemplu, dimineața, când patul, căldura camerei și gustul somnului te asigură că ești în locul ideal. Sau în momentul când un inspector/evaluator/educator/ creditor  rrrrrăăăăuuu își anunță imperativ prezența și imaginația nu te ajută să creezi un tablou al prieteniei cu acest balaur cu șapte capete.

Neutronii au un coding de activare foooooarte interesant. Singurul mesaj în care găsesc acum traducerea este cel codificat pe foile de hârtie, rupte de oriunde, pe care un angajat care iese din programul afișat, le lipește, undeva la vedere pentru oricine l-ar căuta acolo unde ar trebui să fie:

” Revin imediat!”

Cum totul este în imaginația ta, ” Revin imediat!” este perfect! În absolut orice context, desface cordonul legat absurd la cele două capete și te lasă să faci ce vrei.

Ce vreau? Chiar tot ce vreau?

Da. Ce VREI. Te rog să nu confunzi A VREA  cu A DORI.  A vrea se face, a dori se plătește. Scump. Ca toate plăcerile.

 

 

 

DISpensa


În ultimul timp mi se tot întâmplă să descopăr în limba română niște cuvinte care exprimă un patern interesant de gândire a vorbitorilor ei.

Românii spun ”înainte” pentru trecutul temporal și viitorul spațial. Înainte din ”Înainte era mai bine decât acum ” comparat cu înainte din ”Să mergem înainte!” se află într-o relație imposibil de definit, deoarece funcționează în planuri diferite ale percepției umane. În ciuda acestui nonsens, ele sunt identice din punct de vedere formal și în opoziție din punct de vedere logic.

Provocată fiind de resortul mental care a determinat această contorsionare a gândului în limitele aceleiași secvențe fonetice, am fost obligată să accept o dublă raportare la realitate a exponenților aceluiași sistem lingvistic.

Faptul că suntem o curiozitate existențială în logica evoluției națiunilor din perspectiva rezistenței la presiunile sociale și politice asupra unui  neam, este o realitate cunoscută. Cauza acestui fapt se pare că este ascunsă tocmai în acestă percepție dublă a realității.

orizontUn fel de miracol al forțelor spiritualității umane a făcut să se întâlnească și să se oprească aici, creând un vârtej al percepției mentale, suflul Estului și cel al Vestului.

M-am întrebat, în ce măsură, în acest context, Soarele ar fi vinovat de felul în care razele lui ar crea unghiuri de incidență, nu numai cu suprafața concavă sau convexă a Pământului  ci și cu cea a calotelor umane.

Limba zice că ar avea. Logica experimentală, tot așa. Să ne imaginăm un compas uriaș care face un cerc pe o bucată de pământ cu pământ la linia orizontului din orice direcție și un alt cerc pe o bucată de pământ cu ape la linia orizontului din mai multe direcții. Să așezăm în ambele spații oameni și să-i lăsăm să-și imagineze ziua de mâine. Cine se va gândi la timp și cine se va gândi la spațiu? Cine va privi înainte și cine se va gândi la înainte? Să încercăm aceleași determinări în teritorii cu schimbări climatice abia perceptibile și teritorii cu schimbări climatice majore.

Stând în punctul acesta al percepției, ca și cum aș fi acul unui compas al cărui picior se joacă mai aproape sau mai departe cu linia orizontului, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, mă întreb ce-ar mai rămâne din linia cauzalităților pe care s-a construit logica, în ziua în care toți oamenii își vor fi reînsușit rolul de peregrin și se vor fi lăsat din nou mângâiați de razele Soarelui în toate sensurile acelor ce nu se vor ceasornice, ci doar busole.

Și-mi răspund, zâmbind: ca întotdeauna în timpul marilor prefaceri, o dispensă, probabil.