Caută

Reprezentativ


Întinde mâna …stângă sau mâna dreaptă( doar tu şi părintele tău cu care ai ieşit deseori în lume puteți şti ) şi priveşte în jos. Este cu tine copilul care ai fost?

Dacă nu îl zăreşti, nu este nicio problemă, trebuie doar să-l strigi de câteva ori şi va veni. OOO!!! Bineînţeles, călare pe calul lui de speranţe, de vise,  de înfiorător de mari aşteptări şi grozav de plin de convingerea că acum, acum le va împlini pe toate.

Buun! Zâmbeşti? Deja este bine. Mai bine, vreau să zic( aşa, ca să mă crezi şi să fie bine de-adevăratălea…un pic mai târziu).

Aşază-te acum de vorbă cu el pe o bancă a timpului care te așteaptă. O să se bucure mult să te asculte povestind. Orice ai spune va fi fericit să fie lângă tine: mândru, preocupat, îngrijorat, hotărât, curajos. O să plângă  cu tine, o să râdă cu tine.

Ceea ce va fi o binecuvântare pentru tine în toate clipele în care vei reveni pe banca timpului, este că el va fi acolo, gata să-ţi spună: Astăzi cum ne jucăm?

Tu îi vei spune problemele tale, iar el va începe jocul pentru amândoi: Astăzi ne jucăm de-a…Tu erai…iar eu eram…

Şi până la sfârşitul zilei veţi rezolva tot ce scrie în agenda personală…sărind într-un picior peste şotronul marilor îndoieli inventate de cei care încă nu ţin de mâna stângă …sau de mâna dreaptă copilul care au fost..

Reclame

În-credința-re


Sunt într-un fel ciudat foarte și nefoarte supărată și nesupărată pe realitate.

Nu este o noutate pentru mine această stare imposibil de definit pe care o creează nudul, oamenilor din civilizația mea.

Realitatea este nud decorat de învățătorii noștri în culorile din ochii lor cu veșminte pe care noi le desfacem pixel cu pixel, curioși, până la ultima consecință.

Când ajungi în punctul maxim al aspirației, fie că  ceea ce vezi este sau, nu, realitatea, tot în fața unui gol te oprești.

Și …trăiești starea aceasta de foooarte supărat din cauza faptului că nu înțelegi de ce a fost nevoie să se pună atâtea veșminte pe un gol și de fooarte nesupărat că s-a muncit totuși atât de mult să se îmbrace atât de interesant golul.

Mda. Știu teoria cu ” de fapt golul este o nevoie a unui timp depășit de nevoile altor timpuri”. Și nu mă ajută cu nimic, acum când stau în fața golului și îi simt forța dublu centrifugă. Nu vreau nici înapoi în punctul în care golul își purta veșmintele, nu vreau nici să mă las înghițită de el, deși inutilitatea efortului de a ajunge să-i descopăr esența mă ispitește să mă las absorbită.

Ei bine, dacă aici am ajuns, înseamnă că aici trebuie să fiu. Mă las răsucită de cele două forțe și simt cum încep să împletesc golul cu mine și cu firele smulse din hainele lui.

Eu însămi devin nevoia timpului meu și înțeleg că în fiecare gol s-a răsucit în timp, o căutare care s-a lăsat în voia credinței în continuitatea mișcării.

Și înțeleg și ce nu am căutat să înțeleg. Că în punctul acesta unii se lasă absorbiți, iar alții se întorc în timp, retrăgându-se în uitare de sine.

Când s-a creat iluzia înaintării în timp? Probabil când timpul a fost suprapus spațiului.

Nefericită idee.

M-am scuturat de supărare ca de fumul unei credințe.

Suveica timpului mă împletește înspre nicăieri cu iradieri continue de lumini calde și reci.

Parcă aș fi absorbit Banchetul lui Platon de pe undeva și l-aș fi pierdut pe Aristotel într-o buclă a altui timp.

suveică doi

 

 

IERI-ta-re


Eu văd doar oameni care merg pe firul zilei de ieri oriîncotro, azi.

Unii poartă cu ei fire ale unui ieri atât de îndepărtat, încât par rătăciți printre cei care nu au trăit în zilele acelea.

Îmi imaginez că aș putea crea o foarfecă dibace cu care să tai toate firele de ieri care le încurcă pașii prin aerul zilei.

Cu cât mai multe fire tai, cu atât mai larg se deschid ochii oamenilor, încercând să învețe formele noi din jurul lor.

Pun foarfeca în sertarul imaginației și ei continuă să se care urâți, contorsionați, triști, goi de ei înșiși, bolnavi de ieri.

Iau foarfeca și îi curăț de lăstărișul uscat al lui ieri și se îndreaptă, zâmbesc, râd, privesc, se răsucesc, se caută, se descoperă, descoperă.

Totul se întâmplă ca într-un film din amintirile mele de observator al realității:

Eram pe plajă, pierdută în minele meu avid de soare, nisip și mare când m-a trezit vocea supărată a unei femei:

Te rog, mamă, privește în jur! Toți oamenii poartă costume de baie.

Mi-am lăsat privirea să exploreze înspre autoarea sunetelor triste și nervoase. Era o femeie trecută bine de patruzeci de ani, cu o amprentă culturală occidentalizată ce încerca să convingă o altă femeie trecută bine de șaizeci de ani, cu o amprentă culturală profund ruralizată din zona Maramureș, după straie, să …

Am zâmbit în minele meu neîncrezător, mi-am așezat tacticoasă capul pe brațul drept, mi-am tras pălăria înspre față și am intrat în rol de spectator al unei scene pe care imaginația mea nu voia să o scrie.

Pe chipul maramureșencei se luptau milenii de pudoare. Căuta cu privirile disperate, printre trupurile aruncate în devălmășia nevoii de a regăsi săruturile soarelui, la întâmplare, pe nisipul plajei, unul care să-i asigure dreptul la a salva onoarea înaintașelor ei.

A renunțat repede la speranță. A revenit la ochii fiicei. Erau tot neiertători. Probabil, decizia era a medicului( Eram pe plaja unui hotel care oferea și servicii medicale.)

S-a întors cu fața înspre mare și cu niște gesturi de o naturalețe ce crea impresia firescului și-a dăruit corpul luminii, așa cum mii de ani, femeile din lumea ei și le dăruiau doar iubiților. Dintr-un motiv numai de ea știut, a păstrat doar baticul, peste care a așezat, tot natural, ca și cum așa ar fi fost moda, o pălărie de paie cu boruri largi. Fiica ei a respirat ușurată și s-a îndreptat spre mare. Doamna cu pălăria cu boruri largi s-a întins pe cearșaf într-o poziție relaxată ce imita perfect una dintre pozițiile preferate de celelalte trupuri de pe plajă.

Scena a murit. Spectacolul s-a încheiat.

În zilele următoare, maramureșeanca a continuat să vină la plajă în costumul ei popular și să-și facă tratamentul în costumul ei de plajă. 

Nici astăzi nu știu dacă m-am bucurat sau m-am întristat descoperind cum nevoia omului de supraviețuire, îngroapă într-un ungher al memoriei, milioane de zile de ieri în care strămoșii lui au ales paradisul promis de părinții lor, oferindu-și ultimele respirații, ca ofrandă,  unei povești despre ce se cuvine și ce nu se cuvine să faci.

Foarfeca imaginației mele croiește costume pentru plaja de azi și crede că oamenii se vor ierta în timp ce nevoia lor de supraviețuire le va îmbrăca.

Are ceva emoții când decide să lucreze pălării.

Pentru orice eventualitate, așează batice transformate în funde sau eșarfe pe borurile pălăriilor. Așa, pentru cei și cele care m-ai au nevoie de câte un fir ca să nu se rătăcească înainte, când încep poveștile despre înapoi. Nu că i-ar asculta cineva, dar …cine știe, este bine să ai totuși o poveste la îndemână, în caz, că cineva se plictisește.

hat

 

Oi și minecraft


”A avea școală”, pentru locuitorii planetei, este de ceva timp ( măsurat pentru unii în decenii, pentru alții, în secole) un titlu de noblețe.

Număratul claselor și evaluarea calității diplomelor, în contextul definit mai sus, a devenit unic criteriu de validare a stimei de sine și de definire a unui ID social demn de respectul  semenilor.

Eram și eu în povestea aceasta cu coronițe pentru premianți, o poveste scrisă pe alb cu litere deobiceiaurii, când inima mea a fost izbită de negativul unei propoziții rostite categoric de un personaj cu ID scris într-un timp de dinaintea celui despre care vă povestesc: ” Eu cred că a avut școală, nemernicul acesta! Nu a făcut el lucrurile acestea cu Dumnezeu”

Pam!Pam!

Școlile mele s-au tulburat terrribil și și-au revenit cu greu din traducerea expresiei ” a avea școală” în viziunea vorbitorului din poveste. ”Cum???? urlau neuronii mei încărcați, există și au existat oameni care cred că a gândi, a anticipa, a planifica, a proiecta, este ceva necurat, adică incompatibil cu drumul drept al căii lui Dumnezeu?”

”Da, a răspuns rece, Evidența.”

Atât de rece. încât s-a făcut Rece. Un rece infinit între tot ce este Evidență și toate de ce-urile ce-mi construiseră mie ID-ul în curțile școlilor în care mă auzisem de zeci de ori strigat să ies din mulțime către mâinile care-mă confirmau primind flori și oferind diplome.

Și bla, bla și bla, bla, ca în toate poveștile din intrigă până în punctul culminant, cât timp eroul caută să iasă din labirint, până când găsește Capul Răutăților.

Era axa E-V-E, Eu trăiam pe axa V-E și auzisem vorbind pe cineva care trăia pe axa E-V.

Nimic mai mult.

Ce s-a întâmplat în deznodământ?

Mai nimic. Acum, când fac piruete știu pe ce axă mă înscriu. Doar atât. Făceam și înainte de intrigă asta. însă nu știam pe ce axă sunt înscrisă. Credeam că nu are importanță.

Doamne ferește să crezi și tu asta!

Eu ți-am scris povestea, tu faci ce vrei. compass-32477_960_720Dacă doare, înseamnă doar că ai greșit axa.

 

Anul acesta, de 1 Iunie


Anul acesta, de 1 Iunie, am fost ajutată să înțeleg că sunt oameni care cred că dacă nu mai ai părinți sau dacă nu știi cine sunt părinții tăi, nu mai poți fi copil.

Atât de stare m-a speriat gândul acesta, încât mi-a sărit din cap ideea că ar putea fi repede adoptați acești oameni care au pierdut legătura cu ei înșiși, prin adopție.

Eu am adoptat deja un om care credea că nu se poate sărbători astăzi, deoarece nu mai are părinți.

Și pentru că nu mi-a trecut frica de a ști că umblă prin lume oameni care nu au acces la sufletele lor, m-am gândit că aș putea să-i adopt pe toți. Eu scriu un fel de povești care sunt pentru tot felul de oameni. Cum copiii se hrănesc cu povești, am decis că nu o să-mi fie prea greu să le port de grijă, că de hrănit cu ce se hrănesc oamenii mari care au devenit, cred că se descurcă destul de bine, singuri.

La mulți ani, oameni mari care v-ați rătăcit de copilul din voi! Sper ca poveștile mele să vă ajute să-l regăsiți!Beautiful smiling cute baby Să nu vă speriați dacă este foarte, foarte înghețat! Da-ți-i niște înghețată cu căpșuni, niște muzică pe care o asculta în copilărie și voie să facă azi ce vrea. Să nu uitați să faceți asta în fiecare zi, altfel, este posibil să se rătăcească din nou.

A! Nu, nu are nevoie de tot timpul vostru. Are nevoie doar de câteva momente pe zi. Când cere imperativ o înghețată, o pauză, un prieten, un pic de alergare, o strâmbătură, o maimuțăreală, o minge, un copac în care să se cațere, știți voi mai bine!

Ouroborus


De ce nu țin oamenii în minte ce le poate ocroti mintea, adică doar cele trei culori-culori și își condiționează viața cu tot felul de nuanțe?

De ce nu își aduc aminte oamenii că ieșirea din zodia Șarpelui este o problemă rezolvată?

Nu mai țineți minte? Chiar nu vă mai aduceți aminte imaginea aceea cu șarpele care își înghite coada?

Eu aș zice că s-ar putea traduce cam așa: dacă verde este culoarea acțiunii și indigo este culoarea morții, atunci, când Șarpele mușcă, avem nevoie de puțin portocaliu ca să obținem un verde oricât de închis, nu are importanță, important este să fie Înspre Verde.

Ce mușcă Șarpele, nu are nicio importanță pentru el, este însă foarte important pentru obținerea culorii care permite trecerea spre o nouă stare.

Cum aduci un pic de portocaliu într-o poveste indigo sau cum pui mâna pe coada șarpelui?

Întotdeauna cu un sunet. Sunetele trec dintr-un mediu în alt mediu atât de repede încât este greu să afli cine și unde au fost produse.

Care este sunetul care naște culoarea portocaliu?

Ei, iar ai uitat să ții minte culorile de bază? Roșu, galben și albastru.

Dacă pui în rosu, puțin galben( ei, bine, fie, chiar un pic mai mult galben) obții un splendid portocaliu, Șarpele se va repezi să-și savureze coada și, în sfârșit, se poate intra pe cercul următor.

Ieșirea din zodia Șarpelui este o problemă rezolvată.

Ce zici? Ziceai ceva? Mi s-a părut că zici ca Nichita: ” Eu l-am fost zărit în undă/ El avea roșcată fundă”

El, ea…

Tot nu înțelegi? Ei, dacă aș avea o mandolină, aș putea să te ajut să auzi  când se poate doar să vezi…

Sursă foto: Wikipedia

Ouroboros (1)

albăcazăpada#gricarăsăritul


Când, doamne, s-o fi rătăcit cuvântul de sunet atât de tare, încât să nu-l mai auzim deloc?

Imaginea și-a întins atât de mult teritoriul înspre sunet…încât l-a încorporat fără să-i mai dea dreptul să fie mai mult decât reziduu.

Biete ființe colorate pe dinăuntru haotic de șiruri de imagini provocate de șiruri de imagini din șiruri de imagini în care sunetele încearcă în zadar să-și poarte expresia.

Corelații peste corelații, toate născute din sunete atât de imagini încât sunetele nu mai pot fi.

Cât de liniște să fie nevoie să fie ca să mai auzim nașterea sunetului?

Atât de liniște încât să redăm sunetului, categoric, teritoriul adevărului.

Imaginea este doar un efect al sunetului și trebuie să accepte consecutivitatea relației.

Relevanța tonului în stabilirea armoniei, dă sens culorii în tăcerea din noi și face posibilă realitatea în sine.

Prizonieri ai lumii imaginilor fiind, putem reveni la sunete doar prin limbajul pe care-l știm.

În lumea culorilor, tonul este dat de nonculori. În lumea sunetelor, nonculorile înseamnă  punct și  contrapunct. Contrapunctul este echivalentul lui gri.

Fără contrapunct poveștile se termină chiar dacă noi putem oricând să le continuăm.

În duet, în cor, în orchestră sau în polifonia sufletului omenesc viața este echivalentul contrapunctului.

Așadar, dacă s-ar fi știut că albăcazăpada este de fapt gricarăsăritul, povestea ar fi fost, ca toate poveștile despre cât de mult se iubesc și se ajută oamenii între ei, mai ales când în poveste apare un balaur,rasarit un zmeu, o frică sau un punct.

 

Pregătește-ți drumul pe care vei pregăti copilul pentru drum


 
”Pregătește-ți copilul pentru drum” s-ar putea traduce prin ”pune-ți rucsacul, ia-ți copilul de mână și trăiește toate experiențele pe care le consideri sănătoase pentru o viață de calitate”.
 
Copilul va învăța de la tine doar ceea ce te face fericit și va uita tot ce nu te face fericit, deoarece copiii nu pot fi păcăliți. Ei percep lumea intuitiv și văd limpede culorile emoțiilor umane. Nu cred și nu înțeleg cuvintele cu rol moralizator.
 
Când vor deveni adulți, vor reproduce toate comportamentele învățate în familie. Dacă poveste a fost scrisă cu rucsac și călătorie, așa va fi trăită.
 
Dacă povestea a fost scrisă cu drumul creat de părinți, așa o va scrie și el.
 
În esență,  nicio moștenire educațională nu este pozitivă sau negativă, trebuie doar să existe coerență între faptele și așteptările părinților. Această realitate creează probleme reale în viața unui om, aducându-i nefericiri și neîmpliniri.
 
Mulți părinți le explică, folosind morala, regula, principiul, copiilor ce trebuie să facă, în timp ce ei fac exact contrariul.
 
Le cer copiilor să nu mintă și ei mint.
 
Le cer copiilor să învețe bine limba maternă și alte limbi la școală și ei utilizează în familie un singur limbaj, fără nicio constrângere și fără nicio amintire din perioada în care au fost ei înșiși la școală.
 
Le cer copiilor să citească fără ca ei să manifeste acest comportament în vreun context de viață.
 
Le cer copiilor să renunțe la utilizarea telefonului, tabletelor și calculatoarelor, cu telefonul, tableta sau laptopul în mână.
 
Le spun copiilor că școala este importantă în timp ce ridiculizează profesorii și se amuză evocând amintiri din perioada în care fiind elevi copiau și reușeau să treacă dintr-o clasă în alta fără să învețe.
 
Și așa mai departe.
 
O lume a oamenilor împliniți și fericiți se poate naște doar din imaginația unor oameni care nu mai cred în ”așa da ” și ” așa nu”.
 
Oamenii aceștia ar putea să-și recunoască propriile limite și ar încuraja copiii să gândească astfel. Ar putea să-și ceară scuze în fața propriilor copii pentru toate lecțiile neînvățate la timp și i-ar ruga să înțeleagă că lumea evoluează cu o viteză care nu le permite să învețe în același ritm cu ei, decât dacă învață de la ei.
 
S-ar întâmpla astfel cea mai mare revoluție din istoria speciei noastre care a ajuns să controleze natura până în punctul care îi permite să-și controleze propria natură: copiii și părinți ar învăța împreună, unii de la ceilalți, unii alături de ceilalți.
drum
 

Terri-tor-i-u


Tot ce se poate spune despre tori este că nu știau cine sunt până când un ochi din altă lume i-a cules din realitate și i-a numit pentru a-i distinge de alte vietăți.

Dacă noi vorbim astăzi limba celor care i-au observat pe tori, însemnă că strămoșii noștri au venit în lumea torilor, i-au cucerit și s-au adaptat vieții din teritoriul lor.

În ce măsură mai suntem noi urmașii celor care i-au descoperit pe tori sau urmașii torilor este greu de distins, în aparență.

Pentru mine, o chestie humanoidă care încearcă să-și delimiteze teritoriul în lumea urmașilor altor chestii humanoide, nu este dificilă conștientizarea limitei între nominat și denominat, adică între realitatea pipăibilă cu senzorii noștri pentru pipăirea realității din exterior și realitatea pipăibilă cu senzorii noștri de pipăit realitatea din interior.

Eu sunt convinsă că  am fost învățată să mă comport ca un tor în devenire, în timp ce fiecare dintre celule mele mă conduce spre a fi stăpânul torului care sunt în timp ce devin.

Nici măcar nu încerc să mi-i imaginez pe strămoșii mei care îi priveau pe tori cu tot disprețul pe care-l moștenesc cuvintele cu care eu pipăi realitatea interioară, căci mă emoționează gândul de a mă întâlni în mine cu sila mea de tori.

Bănuiesc doar că erau într-o situație terrribilă.

Porniseră probabil în căutarea paradisului( căci ce altceva  poate duce  dincolo de limitele fostului  paradis?) și l-au găsit…însă populat de niște ființe care pierdute în rostul obișnuinței uitaseră într-atât să-și cânte bucuria de a trăi într-un teritoriu binecuvântat, încât…nu mai evoluaseră. Adică vorbeau foarte rar și foarte puțin, nu mai cântau, nu mai râdeau…( mă scuzați) singurele expresii ale satisfacției erau…( aș putea spune altfel decât…nu, nu pot să denominez aceste expresii cu numele lor colocvial și neologismele sunt lipsite de orice culoare)…ei, bine, erau niște fâsâituri care părăseau corpurile prea pline prin diferite orificii.

În lumea torilor totul era din plin. Când ființele cuvântătoare i-au descoperit nu au putut să-i privească altfel decât ca pe niște insecte mari și inutile. Le-au observat comportamentele, le-au spus povești despre cât de bine le va fi dacă îi lasă pe ei să facă ordine și le-au permis să-i slujească.

Povestea acesta a continuat până când torii au început să viseze lumea ființelor cuvântătoare și au plecat în căutarea teritoriului din care veneau aceștia. Ființele cuvântătoare au respirat fericite, când au descoperit că planul lor de cucerire a teritoriului a reușit. Între timp, observându-i pe tori, ei învățaseră totul despre viața în teritoriul cel nou și credeau că se pot bucura, în liniște de noua lor lume.

Sunt sigură că ai înțeles cât de tristă a devenit viața lor din perioada de dinainte de a se crede tori. Bineînțeles că nu știau, de fapt, nimic din ceea ce credeau că știu, în timp ce-i priveau pe torii care-i serveau. Bineînțeles că s-au tot certat și s-au luptat încercând să supraviețuiască în timp ce descopereau tainele minunatului teritoriu. Și, bineînțeles că tot pomenindu-i pe tori, tot gândindu-se la ei, au învățat să-i prețuiască mai mult decât se prețuiau pe ei și obiceiurile lor de cuceritori, până când a fi ca un tor a devenit idealul și a te crede tor, absolutul.

Încet, încet teritoriul torilor i-a asimilat.

Râgâiuau( pardon) fericiți când torii care între timp peregrinaseră suficient pentru a deveni ființe cuvântătoare au descoperit teritoriul lor.

Vrei neapărat să știi în ce ciclu te afli acum?

Nu are nicio importanță. Tot ce contează este că povestea se scrie și că regulile rămân mereu aceleași.

Torii și cuvântă-torii în reziliență.

resilience

F/Utile


Astăzi în timp ce mă confruntam cu modul absolut superficial de abordare a unei probleme pe care unul dintre cursanții mei îl prefera, s-a năpustit în mintea mea franțuzește și categoric cuvântul ”futil”.

Nu m-a surprins încadrarea, deoarece este ceva timp de când mă las provocată de atitudinea acestui om care abordează efectuarea oricărei sarcini cu nonșalanța celui care așteaptă liniștit să mănânce ceea ce i-a comandat chelnerului, deși în povestea în care trăiește nu a scris nimeni încă acest scenariu.

M-a surprins modul agasant în care cuvântul nu voia să se dezlipească de mintea mea. M-am obișnuit de ceva timp cu acest obicei prin care o parte a minții mele încearcă să semnaleze o rezolvare a problemelor pe altă cale decât cea pe care am învățat-o de la oameni, adică pe firul lui” de ce ?” aruncat în tot felul de cadrane logice.

Și am început investigarea. Am luat cuvântul și l-am izbit fonetic de structurile semantice pe care le cunosc în toate limbile pe care le știu. Singurul indiciu pe care l-am obținut a fost efectul de rotație antonimică pe care sunetul ”f” îl produce asupra unui cuvânt cu semnificant unic în toate limbile în care există: ”util”. Din acest punct nu am mai găsit altă legătură plauzibilă, deși m-a tentat să consonez structura cu ”until” care mă determina să percep în intenția de comunicare a autorului cuvântului conștientizarea măsurii exacte a efortului necesar parcurgerii unei etape, fie în plan spațial, fie în plan temporal. Nu m-am convins, deși ideea mi s-a părut interesantă. Aveam nevoie de un argument mai puternic.

Am decis să cobor pe rădăcina franțuzească a lui ”util”. Și am descoperit o bijuterie de o valoare inestimabilă. În latina veche sau latina vulgară, rădăcina lui ”util” este ”oeti” cu sensul de ” a folosi, a angaja, a exersa, a performa”.

Am înțeles pe deplin refuzul unei civilizații, a cărei gândire s-a structurat pe valorizarea profitului ca o rezultantă directă a efortului implicat de dobândirea lui, de a prețui o realitate căreia îi lipsește evidența uzajului.

Am revenit asupra încercării mele de a declanșa în sistemul nervos al unui om nevoia de utilitate și m-am întrebat dacă nu cumva, sunt mesagerul unei civilizații pierdute?

În această lume în care totul se întâmplă aproape fără efort, nu cumva, ar trebui să căutăm un mod de a educa prețuirea futilității?

Încerc să accept ideea, în ciuda comportamentului de negație pe care îl exprimă nonverbal sistemul meu nervos, pus prima dată, în mod serios în fața aceste realități.

Futilitatea definește tot ce nu este profitabil prin raportare la o economie care se bazează pe dobândirea bunăstării. Dobândirea bunăstării implică, pentru corpul uman, activarea tuturor circuitelor neurale care fac posibilă buna funcționare a sistemului. În esență, suntem niște sisteme care se activează la diferiți stimuli, își consumă parțial energia, semnalizează nevoia de reîncărcare a bateriilor și își reiau ciclul de viață pe cele două programe bază: copil și adult.

În măsura în care sistemele sunt configurate, prin educație, să-și procure bunăstarea prin activitate, utilitatea este arcul pe care trebuie să-l întoarcă educatorii.

Dar dacă bunăstarea se obține fără consum de energie sau cu un consum de energie prea mic pentru a fi declanșată nevoia de reîncărcare a bateriei, nu devine necesară educația pentru activități futile, în măsura în care ne dorim ca sistemele să continue să funcționeze?

Din nefericire pentru noi, ceea ce se numește poftă sau apetit de viață este o interpretare a stărilor declanșate de eliberarea unor substanțe ca o consecință a cuplării la cel puțin o sursă de încărcare a bateriilor interne. Nu se descarcă bateria…nu apare solicitarea de încărcare. Nu apare solicitarea de încărcare…nu apare starea de bine. Nu apare starea de bine, viața nu are sens. Nu are viața sens, nu avem nici noi sens. Nici în imaginația noastră, nici în imaginația celor care se împiedică de noi.

Orice ar fi, nu se poate să nu consimțim magia lui ”f”.

Nu?futilite

 

 

vivifiante


Dinspre celălalt înspre tine totul este recunoscut a fi mai limpede chiar decât limpezimea firii.

Dinspre tine înspre celălalt totul este atât de fără de tine ca și cum limpezimea firii ar fi pierdută în însăși absența firii.

Dacă prin neîntâmplarea firii care este cunoașterea umană ți-ar fi dat să știi cu certitudinea cu care pipăi firea, că ceea ce-ți vine dinspre celălalt este doar răspuns la ceea ce ceri, dincolo de ceea ce este voința ta sau voința celuilalt, cum s-ar răsuci firul înțelegerii a ceea ce-ți este întâmplare?

Nu știu.

Îmi este dureros de neștiut modul în care aș putea să-mi mișc firea astfel încât întâmplarea să-mi fie răspuns nedureros, căci tot ce știu despre ce cer este o formă sau alta a iubirii.

De ce uneori iubirea devine pe un nivel al firii ceva ce declanșează în celălalt răspuns dureros?

Undeva în adânc de fire pare a se ivi o lumină: teritoriul iubirii are limite?

Da. Lumina este blândă. Răspunsul este limpede.

Iubirea are limita altei iubiri. În noi coexistă infinite fire ale iubirilor, fiecare dintre ele explorând liber oriîncotro îl poartă dorința de a se întâlni cu firul cu care se împletește. În mișcarea aceasta liberă, uneori, se ating fire ce nu se pot împleti. În aceste momente răspunsul este durere.

Imaginea ochilor melcilor căutând lumina înăuntru și în afară, retrăgându-se rapid și nedureros la întâlnirea cu neașteptatul mă ajută să îmi imaginez cum aș putea să-mi las iubirile să exploreze întru dreptul la întâlnire.

Ei, dar melcii nu au sânge cald. Lor le este relativ ușor să testeze întâlnirea, noi, cu sângele nostru cald, încălzim așa de bine conduși de iubire, mediul, încât…

Hmmm.  Este aici o nevoie de redefinire a relației între căldura proprie și temperatura mediului.

Probabil ar trebui să conștietizăm mereu trei temperaturi: a corpului, a mediului și a intenției de comunicare sau de expresie.

Trei perechi de ochi.melci